Întâlnire cu un Bagabont

Povestea mea de astăzi se concentrează asupra unei întâmplări neașteptate care mi-a schimbat complet percepția despre viață. Era o seară de toamnă. Mă îndreptam spre casă după o ieșire cu doi prieteni. Coborâsem din autobuz și mai aveam doar 100 de metri de mers, însă am decis să mă așez pe o bancă pentru a răspunde la niște mesaje pe telefon.

Nu trecu mai mult de un minut, că lângă mine se așeză un bagabont. Nu părea tocmai om al străzii, dar se vedea clar că nu o duce prea bine. Mă gândeam să trag de timp vreo 10 secunde și apoi să mă ridic, cum aș fi procedat în mod normal. Dar secundele nu mai apucaseră să treacă. Omul deja intrase în vorbă cu mine, în timp ce-și aprinsese o țigară și începuse să bea dintr-o bere la pet.

— Fumezi?
— Nu.
— Nu? Foarte bine, felicitări

Cumva, ușor-ușor, chiar dacă la bază sunt introvertit, am intrat în vorbă și am ajuns să abordăm tot felul de subiecte. De la religie, la hip-hop, la relații (unde, sincer să fiu, dădea sfaturi neașteptat de depărtate de sfera patriarhatului), la socialism, la război, chiar și până la IT (îmi tot lăuda un prieten IT-ist de-ai lui, pe care tot insista că poate îl voi cunoaște cândva). Per total eram pe aceeași lungime de undă.

Mai târziu a ajuns să-mi spună despre viața lui. Avea 41 de ani, 7 clase, stătea cu maică-sa în Tomești (aproape de Iași) și n-avea curent electric acasă. În fine, chiar dacă era iarnă și începeam să îngheț pe bancă, am stat să-i ascult povestea cât a fumat trei țigări.

Mă întreba și pe mine chestii. A fost foarte interesant cum citea cam totul despre mine din privirea mea. Adică și-a dat seama că sunt fan hip-hop, student la informatică etc. La un moment dat, cu un ton profetic, mă întrebă retoric dar plin de entuziasm:

— Nu crezi că Dumnezeu a aranjat ca noi să ne întâlnim acum și să avem parte de această conversație?

Apoi am mers câțiva metri mai încolo, spre stația de microbuze, pentru că se făcea ora 9 și trebuia să ia o mașină către Tomești. Am așteptat vreo oră și nu i-a venit nicio mașină. Până la urmă mi s-a făcut suficient de milă (lucru la care a contribuit și faptul că la un moment dat îl sunase maică-sa și am văzut că în telefon o chema mămica mea cea scumpă) cât să-i zic că-i plătesc eu un taxi. I-am zis de vreo trei ori asta, dar el tot continua cu:

— Mulțumesc, deci mă ajuți și pe mine cu…
— Da.
— Iulian, mă ajuți și pe mine, te rog, cu…
— Da da, ți-am zis doar.
— Un pachet de țigări?

Mda. Mi-am zis: Whatever, cât poate costa un pachet? Destul de mult, am aflat. Deja parcă voiam să termin cu el, dar ce-i drept nici nu prea știam cum. Mi-a mulțumit pentru banii de țigări și am mai stat de vorbă lângă taxiuri, până se împliniseră vreo trei ore petrecute cu dânsul.

Înainte de faza cu țigările am făcut și schimb de numere. Eram un pic reticent la ideea de a-i da numărul de telefon unui om random pe care l-am cunoscut acum o oră pe stradă. Dar mi-am zis: Hei, pare că ai ce vorbi cu el, și nu strică un prieten în plus.

Păcat că mai târziu nu s-a putut abține să nu-mi expună părerile sale profund homofobe și anti-drogați. Am ajuns să-i schimb puțin opinia despre persoanele care ajung dependente de droguri, dar mai era mult de muncă oricum.

Cam venise momentul să ia taxiul și să plece. Dar înainte de asta a mai avut o rugăminte pentru mine.

— Iulian, știi, acum un an a murit tata.
— Îmi pare rău
— Peste o săptămână este pomenirea sa de un an. Vii și tu? O să fie și Paul (n.r., IT-istul cu care mă tot freca la cap).

Evident că n-aveam niciun chef să merg la parastasul tatălui unui necunoscut.

— Mmmmm, mnu știu, cam am treabă toată ziua (n.r., și nici nu glumeam).
—
— O să mă gândesc, dar…

La care mi-a aruncat o privire atât de plină de dezamăgire că n-o s-o uit niciodată.

— De-deci… toată discuția noastră a fost… degeaba?

M-a cam enervat această întrebare având în vedere că mă făcuse de 50 de lei.

— De ce?
— A, nu, nimic, doar că, știi, chiar e ceva important pentru mine… și credeam că prietenii se ajută la greu.

Până la urmă și-a luat taxiul și a plecat acasă. Era să mă ia și pe mine ca să-mi dea cei 50 de lei promiși și să-mi plătească un drum înapoi către Iași. Dar l-am refuzat fără să mă gândesc de două ori.

M-a neliniștit puțin cum și-a luat rămas bun de la mine.

— Toate cele bune, Iulian! Sper să ne mai vedem cândva, o să te caut și cu INTERPOL-ul dacă nu dau de tine!

Tot ce mi-a mai rămas de făcut a fost să-i dau block la număr, dar tot amânam această decizie, nefiind sigur dacă e cel mai inteligent lucru de făcut. Până peste două zile, când mă întorceam acasă de la facultate și mă sunase când eram în tramvai. Dau să scot telefonul din buzunar și din greșeală îi răspund.

După ce am ajuns acasă l-am blocat. Am stat oarecum cu frică vreo două zile ca nu cumva să mai dau de el în zona aia, care era periculos de aproape de blocul meu. Mă gândeam că poate o să mă urmărească sau ceva. Nu mai zic că toți prietenii mă atenționau că va încerca să-mi fure organele. Dar n-a fost cazul.

Morala?

Nu știu. Fiți amabili cu oamenii străzii. Dacă aveți vreo ocazie să vorbiți cu unul (dacă vă abordează el), nu o irosiți. Nu strică niciodată să ieșim din bula noastră și să ne interesăm de clasele (și mai) oropsite de soartă.

Și în niciun caz nu depuneți plângere că un muncitor de pe stradă v-a cerut bani de o cafea. Poate fi dat afară ca urmare. Dar, desigur, vă puteți impune niște limite rezonabile. Nu sunteți obligați să – știu și eu – mergeți la parastasul tatălui unui străin.