Primele semințe ale socialismului modern au fost plantate încă din perioada iluminismului. Filozofii de la acea vreme aveau o particularitate cu adevărat revoluționară în gândirea lor, anume aceea că nu recunoașteau nicio autoritate exterioară lumii materiale. Religia, organizarea societății și instituțiile politice au fost supuse celor mai necruțătoare critici. Continuarea existenței lor trebuia justificată prin pură rațiune. Cu alte cuvinte, superstițiile, injustiția și opresiunea urmau să cedeze locul adevărului suprem.
Revoluția Franceză
Dreptatea eternă a luat forma justiției burgheze. Egalitatea s-a redus la egalitatea burgheză în fața legii, încurajându-i pe cei care deja dețineau proprietate să acumuleze și mai multă. Proprietatea burgheză a fost declarată un drept fundamental al omului. Contractul social al lui Rousseau a devenit republica democratică burgheză. În cele din urmă, statul bazat pe rațiune s-a prăbușit. Burghezia și-a pierdut încrederea în propria sa capacitate de conducere, așa că a fost nevoită să recurgă la metode tot mai autoritare și militariste, culminând în lovitura de stat a lui Napoleon Bonaparte.
Pacea veșnică s-a transformat într-un nesfârșit război de cuceriri. Eliberarea proprietății de sub cătușele feudale a însemnat, pentru micul burghez, eliberarea de proprietate, datorită concurenței crâncene dintre capitaliști. Relațiile dintre oameni s-au redus fățiș la relații bănești. Fraternitatea s-a transformat în șicanele și invidia dintre capitaliștii aflați în concurență. Puterea socială nu a mai fost asigurată de spadă, ci de bani. Numărul de crime a crescut de la an la an. Prostituția a căpătat proporții nemaiîntâlnite. Mariajul a rămas forma legală a prostituției, acompaniat de adulterul pe scară tot mai largă.
Apariția Utopiștilor
Lipseau doar oamenii care să constate aceste decepții. Așa au apărut utopiștii, dintre care s-au remarcat în mod special Henri de Saint-Simon, Charles Fourier și Robert Owen. Era nevoie de o nouă orânduire socială, care să rezolve relele din societate. Însă, în viziunea lor, acest sistem trebuia impus din afara societății, prin propagandă și exemple izolate demne de urmat.
Niciunul dintre ei nu a susținut că reprezintă interesele proletariatului. În consecință, ei nu doreau emanciparea unei clase particulare, pentru început, ci a întregii omeniri deodată. La urma urmei, utopiștii nu puteau depăși limitele impuse de epoca lor, când proletariatul era foarte slab dezvoltat, iar condițiile materiale necesare pentru dominația sa încă nu existau.
Henri de Saint-Simon
După Saint-Simon, știința și industria trebuiau unite printr-o nouă legătură religioasă, însă știința era reprezentată de academicieni și industria de fabricanți, comercianți și bancheri. Altfel spus, rămânea tot sarcina burgheziei să dirijeze noua societate.
O teză celebră a lui Saint-Simon este că „toți oamenii trebuie să muncească”, iar cea mai remarcantă observație a sa este că Revoluția Franceză nu a fost doar un război între nobilime și burghezie, ci în general un război de clasă, care implica și clasele neavute.
Saint-Simon vedea politica drept știința producției și a prezis că va fi subordonată în întregime economiei. La el apare așadar, în formă embrionară, ideea că la baza instituțiilor politice stau condițiile economice, iar mai departe că guvernarea politică asupra omului trebuie transformată în administrarea și dirijarea proceselor de producție, pledând deci pentru abolirea statului.
Charles Fourier
Fourier critică forma burgheză a relațiilor dintre sexe și postulează că „gradul de emancipare a femeii într-o societate dată este măsura firească a emancipării generale”. Fourier folosește metoda dialectică (idealistă) la fel de bine ca și Hegel, iar pe baza acesteia trage concluzii despre dezvoltarea societății omenești, pe care o împarte în patru etape principale, fiecare având o perioadă ascendentă și una descendentă:
- Sălbăticie
- Barbarie
- Patriarhat
- Civilizație
Civilizația este momentan societatea burgheză, în care fiecare viciu, pe care barbaria îl practica cu simplicitate, capătă o formă complexă, ambiguă și ipocrită. Societatea burgheză reproduce necontenit contradicții pe care nu le poate învinge, ajungând la rezultate opuse celor pe care și le propune. De pildă, sărăcia este generată de însăși abundență.
Robert Owen
Owen a văzut în Revoluția Industrială nu o oportunitate de îmbogățire rapidă prin speculă, ci un prilej de a face ordine în haos. Astfel, din 1800 până în 1829, a condus o mare filatură de bumbac din New Lanark, Scoția, ca director și asociat. Acolo, prin practicile sale, a transformat satul respectiv într-o colonie model, cu o populație ce s-a ridicat treptat la 2.500 de oameni.
Beția, poliția, procesele și caritatea dispăruseră complet, iar asta pur și simplu oferindu-le oamenilor condiții demne de trai și având o grijă aparte pentru tânăra generație. Owen este inventatorul grădinițelor, puse în practică pentru prima oară la New Lanark, unde copiii mergeau de la doi ani și se simțeau atât de bine, încât cu greu mai puteau fi duși înapoi acasă. Concurenții își lucrau muncitorii 13-14 ore pe zi, în timp ce Owen doar 10,5. Când o criză a impus încetarea producției pentru patru luni, angajații și-au primit în continuare salariul întreg. În ciuda acestor măsuri, valoarea afacerii chiar s-a dublat.
Însă chiar și așa, Owen tot nu era mulțumit de condițiile angajaților săi – „oamenii erau sclavii mei”. El a constatat că ce produceau atunci 2.500 de oameni era produs, cu 50 de ani în urmă, de 600.000. Unde se ducea diferența de avuție consumată de muncitori? La plata de dobânzi pentru proprietarii afacerii și la acumularea unui profit imens. Roadele muncii, până atunci folosite pentru a îmbogăți o mână de oameni și a-i înrobi pe ceilalți, trebuiau să ajungă la cei care le produceau.
Datorită imaginii sale de filantrop, Owen devenise cel mai popular om din toată Europa. Nu doar cei din clasa lui îl admirau, ci și diverși lideri de stat și capete încoronate. Însă toate acestea s-au schimbat atunci când a venit cu teoriile lui comuniste. A fost ostracizat de oficialități, a fost trecut sub tăcere de presă, iar experimentele sale comuniste din America l-au falimentat. A ajuns astfel în rândurile clasei muncitoare, de unde a continuat să lupte încă 30 de ani. Lupta sa a dus, de pildă, la adoptarea unei legi care limita orele de muncă pentru femei și copii.
Dialectică vs. Metafizică
Când reflectăm asupra unui sistem complex (cum ar fi natura înconjurătoare, istoria omenirii sau activitatea noastră intelectuală), remarcăm în primul rând o împletire infinită de conexiuni și interacțiuni, în care nimic nu rămâne ce, unde și cum a fost, ci în care totul se mișcă, se schimbă, se naște și moare. Așadar, într-un sistem ne interesează mai cu seamă relațiile dintre părțile sale componente, iar abia apoi componentele în sine. Acest mod de a studia natura și istoria este esența metodei dialectice.
La polul opus dialecticii se află metafizica, în care obiectele sunt considerate izolate, imuabile și rigide. Metafizicianul gândește binar, numai în antiteze directe: un lucru fie există, fie nu există; un lucru este dat odată pentru totdeauna; cauza și efectul sunt într-o opoziție rigidă. Realitatea ne arată însă că, adesea, granița dintre pozitiv și negativ nu este una atât de precisă. De exemplu, moartea unui om nu se petrece instantaneu, ci presupune un întreg proces fiziologic, îndelungat și complex. Mai mult, în fiecare moment, o ființă umană asimilează și elimină materie, celule din ea se nasc și mor, iar după un timp substanța corpului său este reînnoită complet. În concluzie, putem spune că metafizica nu vede pădurea din cauza copacilor.
Istoria Dialecticii
Bazele dialecticii au fost puse de filozofii Greciei antice, în frunte cu Aristotel. Însă, pentru a fi cu putință un studiu cu adevărat dialectic al naturii și al istoriei, oamenii de știință au trebuit să se ocupe, mai întâi, cu strângerea de materiale izolate. Componentele sistemelor trebuiau studiate individual, în repaus, iar abia apoi se puteau trage concluzii despre sisteme în sine, despre legitățile care le guvernează. Tocmai din acest motiv știința și istoria au fost încătușate atât de mult timp în gândirea metafizică.
Științele naturale s-au debarasat în mare parte de metafizică prin descoperiri ca teoria evoluționistă a lui Darwin – conform căreia animalele sunt produsul unui îndelungat proces de evoluție – și ca ipoteza nebulară a lui Kant – conform căreia sistemul solar, pe care Newton îl credea stabil și etern, așa cum a apărut, așa va fi nevoit să și dispară.
În filozofie, dialectica și-a refăcut apariția în secolul XVIII, prin filozofia germană, care a fost desăvârșită de Hegel. Marele său merit este cel că a prezentat, pentru prima oară, întreaga lume – naturală, istorică și spirituală – drept un colosal proces, ale cărui legi de dezvoltare a încercat să le dezvăluie. Astfel, istoria omenirii nu a mai părut o înlănțuire haotică de acte iraționale de violență, toate în egală măsură condamnabile după standardele de astăzi, ci ca însuși procesul de dezvoltare a omului.
Renașterea Materialismului
Hegel era însă idealist. Pentru el, gândurile din mintea sa nu erau abstracții ale lucrurilor și proceselor reale, ci invers, acestea erau proiecțiile ideii, care există pentru eternitate și dinainte ca lumea însăși să existe. Așa apare contradicția iremediabilă a sistemului hegelian.
Pe de o parte, procesul de dezvoltare istorică nu se poate desăvârși intelectual descoperind un adevăr absolut. Metoda lui Hegel nu se poate opri la o categorie, ci necesită sărituri perpetue înspre alte și alte categorii. Pe de cealaltă parte, sistemul hegelian pretinde a fi tocmai summumul acestui adevăr absolut, deși dialectica, chiar și cea idealistă, neagă existența lui.
Astfel a fost readus în prim-plan materialismul, însă nu cel metafizic și mecanicist al secolului XVIII, ci cel dialectic. Materialismul dialectic nu mai are nevoie de o filozofie care să stea deasupra tuturor celorlalte științe. Singurele componente ale filozofiei care supraviețuiesc sunt logica formală și dialectica.
Materialismul Istoric
În aceeași perioadă au avut loc și diferite răscoale ale clasei muncitoare în Europa, care au făcut necesară o reexaminare a întregii istorii. S-a descoperit astfel că istoria societăților omenești este istoria luptelor de clasă, pe care concepția idealistă despre istorie, de până atunci, pur și simplu nu le vedea.
Mai departe, Marx a demonstrat că baza reală a societății este cea economică, compusă din forțele și relațiile de producție, și că legea fundamentală a modului de producție capitalist este plusvaloarea. Prin urmare, pentru a înțelege schimbările sociale din lume, nu trebuie să ne uităm în mințile oamenilor, ci în schimbările din structura economică a societății. Nu în filozofia, ci în economia unei anumite epoci.
Societatea Medievală
În feudalism, producția avea un caracter individual, iar uneltele erau de asemenea adaptate pentru uzul individual. Țăranul își producea, în genere singur, mâncarea, îmbrăcămintea și mobilierul. Producea pentru nevoile imediate ale sale și ale seniorului feudal. Abia la final, dacă rămânea cu un surplus de produse, acestea căpătau caracterul de mărfuri, fiind oferite spre vânzare. Pe atunci, legătura socială dintre oameni era schimbul de produse. Producția de mărfuri se afla doar într-un stadiu embrionar.
Revoluția Capitalistă
Lângă producția individuală și-a făcut apariția și cea socială. Ambele tipuri de producție își vindeau produsele pe aceeași piață, iar ca urmare producția individuală a fost înfrântă, într-un final, de concurență.
Socializarea producției a avut loc mai întâi prin cooperația simplă și manufactură, mijloacele de producție ajungând concentrate astfel în mari ateliere. Datorită caracterului social al producției, niciun muncitor nu mai poate spune că un produs este în întregime creația sa.
Însă vechile forme de însușire nu se schimbă. Capitalistul, adică deținătorul mijloacelor de producție, își însușește produsele, create de fapt de către muncitorii săi, și le transformă în mărfuri. Producția a devenit un act social, însă schimbul și însușirea au rămas acte individuale. De aici se nasc contradicțiile principale ale modului de producție capitalist.
Contradicția dintre proletariat și burghezie.
Producătorul este separat de mijloacele de producție, deținute de capitalist. Astfel, muncitorul este condamnat la muncă salariată pe viață. Socialismul nu mai este o descoperire întâmplătoare a unei minți geniale, ci rezultatul inevitabil al luptei dintre proletariat și burghezie.
Contradicția dintre organizarea socială a producției din fabrică, la nivel individual, și anarhia socială a producției din societate, la nivel de ansamblu.
Pe de o parte, producția din fabrică este tot mai riguros organizată, urmând o diviziune a muncii atent planificată. Pe de cealaltă parte, producția din societate urmează o diviziune a muncii spontană, iar produselor le este imprimat astfel caracterul de mărfuri.
Fiecare produce cu mijloacele deținute întâmplător și după propriile sale nevoi de schimb, fără a ține seama de ceilalți producători. Nimeni nu știe ce cantitate din articolul produs se află pe piață. Nimeni nu știe câtă cerere există pentru produsul său individual. Dar chiar și această formă anarhică de producție își are propriile legități. Însă producătorii nu le cunosc dinainte, așa că trebuie să le descopere gradual, derulând experimente îndelungate. Produsul ajunge așadar să-i domine pe producători.
Contradicția dintre modul de producție și forma de schimb.
Pe de o parte, datorită concurenței, mașinile se perfecționează tot mai mult. Însă asta duce la punerea în disponibilitate a unui număr tot mai mare de muncitori, creând o așa-numită armată industrială de rezervă. Această masă de șomeri este aruncată în stradă în timpul marilor crize și chemată la muncă atunci când industria lucrează la capacitate maximă. Rolul ei este, în ultimă instanță, formarea unui surplus de muncitori disponibili, deasupra nevoilor medii ale capitalului.
Pe de cealaltă parte, din cauza concurenței, producția este extinsă fără limite. Acest efect este ameliorat prin lărgirea piețelor, dar este limpede că aceasta nu poate ține pasul cu extinderea producției. Rezultă ofertă care depășește cererea, supraproducție, suprasaturare a piețelor și, în cele din urmă, crize periodice – un real cerc vicios. Cu alte cuvinte, surplus de mijloace de producție și de produse la un capăt și surplus de muncitori rămași fără lucru la celălalt capăt.
Recunoașterea parțială a caracterului social al forțelor de producție.
În capitalism, mijloacele de producție nu pot fi puse în funcțiune decât atunci când au fost transformate în capital, adică atunci când au devenit capabile să exploateze forță de muncă umană. Însă forțele de muncă au ajuns să se răzvrătească împotriva caracterului lor de capital. Clasa capitalistă este forțată tot mai tare să le trateze într-adevăr ca forțe de producție sociale.
Marile organisme de producție și de comunicație sunt luate în stăpânire mai întâi de către societăți pe acțiuni, apoi de către trusturi, iar în cele din urmă de către stat. Trustul este o uniune cu rolul de a reglementa producția pe un anumit sector. Determină cantitatea totală care trebuie produsă, o repartizează intern și impune dinainte un preț de vânzare fix.
Funcțiile sociale ale capitaliștilor sunt îndeplinite tot mai mult de către funcționari salariați. Capitaliștilor le rămân doar sarcinile de a încasa venituri, a tăia cupoane și a se juca la bursă, unde diferiți capitaliști își smulg unii altora capitalurile.
Revoluția Proletară
Pentru a rezolva aceste contradicții, proletariatul trebuie să cucerească puterea politică. Mijloacele de producție vor scăpa din mâinile burgheziei și vor deveni o proprietate a întregii societăți. Caracterul lor de capital va dispărea, iar cel social va fi cu adevărat afirmat.
Producția la nivel de societate, după un plan dinainte stabilit, va fi în sfârșit posibilă. În măsura reducerii anarhiei din producție, va dispărea treptat și autoritatea politică a statului, împreună cu distincțiile de clasă. Statul există atât timp cât are o clasă particulară pe care să o reprezinte.
Odată ce vor înțelege legitățile dezvoltării societății și le vor subordona propriilor interese, oamenii vor deveni în sfârșit liberi. Stăpâni peste natură, dar și stăpâni peste ei înșiși, peste organizarea lor socială. Va fi saltul omenirii din imperiul necesității în imperiul libertății.