Însemnări Despre Români

Însemnările lui Marx despre români sunt câteva manuscrise în care acesta își lua notițe, și trăgea pe alocuri concluzii, din cartea intitulată Istoria Politică și Socială a Principatelor Dunărene, scrisă de Elias Regnault, care la rândul lui s-a bazat, în cea mai mare parte, pe scrierile lui Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Eliade Rădulescu.

Însemnările lui Marx sunt în principal o înșiruire de evenimente relevante pentru istoria Principatelor Române din perioada 1848 plus-minus câteva decenii, incluzând adesea perioade pline de acțiuni revoluționare împotriva boierilor, turcilor și rușilor. Totuși, doar două aspecte mi s-au părut mai interesante, anume descrierea claselor române de la acea vreme și povara zilelor de clacă de pe umărul țăranilor.

Boierii

La origine, termenul boier însemna războinic, însă pe atunci sensul său devenise persoană scutită de serviciul militar. Cei mai mulți nu erau de origine română. Nu plăteau nicio dare la stat. Dețineau monopolul pe băuturi alcoolice, așa că țineau cârciume și „propagau beția”.

În palatele nobililor sau boierilor români, luxul oriental se îmbină cu rafinamentul occidental. Dar masa poporului e cufundată într-o mizerie abjectă… Drumuri nu există aproape deloc. Șleaurile bătute, pe care boierul, gonit de căldura verii, e tras de 6 sau 8 cai destul de repede, iarna sunt impracticabile.

Țăranii

Erau o „rasă puternică și primitivă”, cu fizionomie meridională. Caracterul le era ironic și zeflemitor. Credeau în superstiții (de pildă, cu strigoi), iar pe Traian îl considerau un soi de zeu național. Nu cunoșteau altă lectură decât, cel mult, evanghelia. Își petreceau numeroasele sărbători ortodoxe la cârciumă. Aveau prejudecăți împotriva industriei fierului, deoarece toate uneltele de fier și de aramă erau făcute exclusiv de romi. Unica lor hrană era mămăliga. Costumul celor de la Dunăre rămăsese același ca pe timpul lui Traian.

Clericii

Bisericilor li se donaseră terenuri, cu condiția să țină școli și să se îngrijească de săraci. Clericii se înțelegeau foarte bine cu boierii, sprijinindu-se reciproc în tribunale, mereu în defavoarea țăranilor, pentru care erau unici creditori, sau mai degrabă cămătari.

Romii

Trăiau în robie. Erau vânduți cu bucata. Contractele de arendă se bazau pe numărul romilor legați de moșie. Erau căldărari, lăcătuși și potcovari. Ei între ei nu își ziceau ț-word, ci romi. În 1848, guvernul provizoriu proclamase dezrobirea lor, însă boierii așteptau să fie despăgubiți pentru această pierdere de sclavi.

Evreii și Grecii

Reprezentau clasa mijlocie. Comerțul era în mâinile lor. Evreii expulzați erau înlocuiți cu greci, schimbându-se astfel doar numele cămătarului.

Zilele de Clacă

Claca se referă la munca pe care țăranul o datora boierului. Aceasta consta în 12 zile, la care se adăugau o zi de plug și un transport de lemne pe an. Zilele de muncă nu erau gândite în funcție de timp, ci în funcție de cantitatea de muncă, iar aceasta era aleasă în așa fel încât să nu poată fi terminată niciodată, omenește, într-o singură zi, ci în medie în trei. Având în vedere acest factor, precum și duminicile, sărbătorile și timpul prost, rămânea că, din anul agricol de 210 zile, țăranul putea munci pentru el însuși cel mult 84 de zile în Țara Românească, 56 în Moldova și doar 20 în satele sub 200 de locuitori.

Se mai adaugă și faptul că zilele cu timp bun trebuiau prioritizate muncii pământului boierului, cel al țăranului rămânând adesea în paragină. Interesantă mai era „ziua” de prășit, care în realitate începea în mai și se sfârșea în octombrie. După ce își terminau munca obligatorie de clacă, țăranii erau invitați de boieri să le muncească și lor pământul, în schimbul băuturii și horelor. În 1842, în cadrul unei adunări în care se revendicau drepturile țăranilor, un boier a strigat fățiș că „țăranul este capitalul boierului”.