Karl Marx

Acest articol conține o scurtă biografie a lui Marx și o expunere a marxismului. Capitolele despre materialism și dialectică conțin o serie de citate prețioase din Marx și Engels, așa că doar le-am selectat pe cele care mi s-au părut mai relevante. Din capitolul despre tacticile luptei de clasă a proletariatului am extras justificarea caracterului dialectic al dezvoltării luptei de clasă, care în original este însoțită de numeroase exemple din vasta activitate revoluționară a lui Marx. În rest, m-am concentrat pe capitolul referitor la doctrina economică a lui Marx, care dezvăluie legile dezvoltării economice din capitalism.

Biografia lui Marx

Karl Marx provenea dintr-o familie avută și cultă, tatăl lui fiind avocat. Soția sa, Jenny von Westphalen (prieteni în copilărie, logodiți în studenție, căsătoriți în 1843), provenea la rândul ei dintr-o familie de nobili reacționari, fratele ei mai mare având să devină ministrul de interne al Prusiei în anii 1850.

Marx s-a născut la 5 mai 1818, în Trier. A studiat dreptul, istoria și filozofia la Bonn și apoi la Berlin. În 1841, își susține teza de doctorat cu privire la filozofia lui Epicur. În Berlin, se alătură hegelienilor de stânga, care încercau să tragă concluzii ateiste și revoluționare din filozofia lui Hegel. Văzând persecuția lor de către guvern, Marx renunță la cariera universitară, urmând să lucreze o perioadă, alături de Bruno Bauer, la Gazeta Renană.

În 1844, Engels vine la Paris, unde îl cunoaște pe Marx. Cei doi se luptă cu diversele curente de socialism mic-burghez și elaborează totodată teoria și tactica socialismului proletar. În 1847, Marx și Engels aderă la Liga Comuniștilor, iar un an mai târziu publică Manifestul Partidului Comunist. În 1864, ia naștere Internaționala I. În urma căderii Comunei din Paris și a scindării produse de bakuniști, aceasta își mută sediul din Europa în America.

De-a lungul timpului, Marx este expulzat din diverse orașe, în cele din urmă stabilindu-se în Londra. Acolo, familia sa a trecut prin vremuri cumplite, singura salvare constând în sprijinul financiar al lui Engels. Soția i se stinge din viață la 2 decembrie 1881. Marx îi urmează la 14 martie 1883, având să fie înmormântat în Cimitirul Highgate. Cele trei fiice ale sale s-au căsătorit cu socialiști din Anglia și Franța.

Materialism și Dialectică

Câteva citate din părinții marxismului despre ideal și material, precum și despre cum se raportează Hegel și apoi Marx la cele două:

Marea problemă fundamentală a oricărei filozofii, îndeosebi a filozofiei moderne, este aceea a raportului dintre gândire și existență […] dintre spirit și natură […]

— Friedrich Engels, Ludwig Feuerbach

Pentru Hegel, procesul gândirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul realului, care nu constituie decât forma de manifestare exterioară a acestuia. La mine, dimpotrivă, lumea ideilor nu este nimic altceva decât materialul transpus și tradus în capul omului.

— Karl Marx, Capitalul: Volumul I

Adevărata unitate a lumii constă în materialitatea ei […] Niciodată și nicăieri n-a existat materie fără mișcare, și nici nu poate să existe.

— Friedrich Engels, Anti-Dühring

Engels oferă o definiție simplă și cuprinzătoare a dialecticii, aceasta fiind…

știința legilor generale ale mișcării, atât a lumii exterioare, cât și a gândirii omenești.

— Friedrich Engels, Ludwig Feuerbach

Marx și Engels s-au opus vehement curentelor șovăielnice în privința primordialității materialului, cum ar fi agnosticismul, care reprezintă…

un regres pe plan științific, iar în practică o manieră pudică de a primi materialismul pe ușa din dos și de a-l tăgădui în fața lumii.

— Friedrich Engels, Ludwig Feuerbach

Engels explică foarte clar cum libertatea constă tocmai în cunoașterea legilor obiective ale naturii — în particular, ale dezvoltării societății — și în subordonarea lor intereselor omului:

Hegel a fost primul care a prezentat just raportul dintre libertate și necesitate. Pentru el libertatea este înțelegerea necesității. „Necesitatea este oarbă numai în măsura în care nu este înțeleasă.” Libertatea nu constă în visata independență față de legile naturii, ci în cunoașterea acestor legi și în posibilitatea dată prin aceasta de a le pune în mod sistematic în acțiune pentru atingerea anumitor scopuri.

— Friedrich Engels, Anti-Dühring

Socialismul Proletar

Două idei mai aparte aici. Prima este concepția lui Marx, inspirată de la Robert Owen, cu privire la sistemul de educație al viitorului. Acesta va îmbina pentru toți copiii trecuți de o anumită vârstă munca productivă cu învățământul și cu gimnastica, asta în primul rând ca unică metodă capabilă să formeze oameni multilateral dezvoltați.

Cealaltă este viziunea lui Engels cu privire la problema țărănească. Când proletariatul va deține puterea de stat, acesta nu va expropria micii agricultori prin violență, lucru valabil doar pentru marii proprietari funciari. Gospodăria privată a micului agricultor va fi transformată într-una colectivă „prin puterea exemplului și prin ajutorul pe care societatea i-l va acorda în acest scop”. Astfel, el va înțelege de la sine avantajele agriculturii colective.

Doctrina Economică a Lui Marx

În capitalism, diviziunea socială a muncii constă în faptul că producătorii diferiți creează produse diferite.

Definiția 1. Marfa este un lucru creat de munca omului, care satisface o nevoie a omului și care poate fi schimbat pe un alt astfel de lucru.

Definiția 2. Prin prisma utilității sale, o marfă este în sine o valoare de întrebuințare.

Definiția 3. Timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei anumite mărfi este timpul de muncă (abstractă) necesar pentru a produce acea marfă în condiții medii de productivitate, cu mijloace de muncă standard și cu o intensitate medie de muncă. Aceste condiții medii sunt luate la nivel de societate.

Definiția 4. Valoarea de schimb a unei mărfi A, sau pur și simplu valoarea sa, în raport cu o marfă B (de obicei, bani), este proporția în care un anumit număr de valori de întrebuințare de tipul A se schimbă pe un anumit număr de valori de întrebuințare de tipul B. Valoarea este determinată de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea fiecăreia dintre cele două mărfuri.

Valoarea are capacitatea de a echivala între ele cele mai diferite forme de muncă. Totodată, se poate spune că valoarea este un raport ascuns sub un înveliș material între două persoane.

Teorema 1. Suma valorilor tuturor mărfurilor de pe piață este egală cu totalitatea forței de muncă din societate.

Teorema 2. Formula circulației mărfurilor este dată de vânzarea unei mărfi pentru cumpărarea alteia: M (marfă) --- B (bani) --- M (marfă).

Teorema 3. Formula generală a capitalului este dată de cumpărarea unei mărfi pentru vânzarea ei cu profit: B (bani) --- M (marfă) --- B (bani).

Definiția 5. Plusvaloarea reprezintă creșterea valorii inițiale a banilor puși în circulație.

Plusvaloarea nu poate izvorî decât din cumpărarea unei mărfi de pe piață care, prin însăși valoarea sa de întrebuințare, este capabilă de a genera valoare. Singura astfel de marfă este forța de muncă a omului. Valoarea ei este determinată de costul întreținerii muncitorului.

Ziua de muncă este împărțită în timpul de muncă necesar (în care se produce un produs egal în valoare cu munca din ziua respectivă) și în timpul de muncă suplimentar (în care se produce plusprodusul neplătit de capitalist, adică plusvaloarea).

Definiția 6. Rata plusvalorii, sau gradul de exploatare a forței de muncă de către capital, este egală cu raportul dintre plusvaloare și capitalul variabil, adică valoare. Cu alte cuvinte, raportul dintre timpul de muncă suplimentar și timpul de muncă necesar.

Plusvaloarea poate fi sporită în două moduri: fie mărind numărătorul, fie micșorând numitorul. Plusvaloarea obținută în fiecare dintre cele două cazuri se numește, respectiv:

1. Absolută: Timpul de muncă necesar rămâne același, însă timpul de muncă suplimentar este mărit. Altfel spus, ziua de muncă este prelungită.
2. Relativă: Timpul de muncă necesar este micșorat, în timp ce timpul de muncă suplimentar este mărit, astfel încât durata zilei de muncă să rămână aceeași. Această cale constă în sporirea productivității muncii, astfel încât subzistența muncitorului să poată fi asigurată de o cantitate mai mică de muncă.

Prin prisma procesului de producție, capitalul este fie constant (cheltuit pe mijloacele de producție), fie variabil (cheltuit pe forța de muncă). Capitalul constant se numește astfel pentru că valoarea unui mijloc de producție este transferată complet, neschimbată, asupra valorii produsului final, adică a totalității mărfurilor create cu ajutorul acelui mijloc.

Acumularea capitalului se referă la transformarea unei părți din plusvaloare în capital. Această parte trece parțial în capital constant și parțial în capital variabil. Prima parte crește mai repede decât a doua parte, accelerând înlăturarea muncitorilor de către mașini și creând așa-numita armată industrială de rezervă.

Definiția 7. Rata profitului este raportul dintre plusvaloare și capitalul total investit.

Capitalul cu o compoziție organică ridicată, adică din care capitalul constant îl întrece pe cel variabil într-o proporție superioară mediei sociale, dă o rată a profitului inferioară mediei, precum și vice-versa. Cu alte cuvinte, cu cât se investește mai puțin în mijloacele de producție și se exploatează mai multă forță de muncă, cu atât rata profitului este mai mare. Similar, creșterea productivității duce la scăderea ratei profitului.

Definiția 8. Prețul de producție al unei mărfi este egal cu capitalul cheltuit plus profitul mijlociu.

De aici deducem că, dacă o marfă este produsă mai eficient (exploatând mai puțină forță de muncă) decât media socială, atunci prețul său chiar îi depășește valoarea. Dacă o marfă este produsă ineficient, atunci ea se vinde mai ieftin decât valorează, dar asta nu înseamnă că nu-i aduce profit capitalistului.

Teorema 4. Suma valorilor tuturor mărfurilor de pe piață este egală cu suma prețurilor mărfurilor.

Tactica Luptei de Clasă a Proletariatului

Se pare că celebrul citat „există decenii în care nu se întâmplă nimic și există săptămâni în care se întâmplă decenii” îi este atribuit în mod eronat lui Lenin. Oricum, în această secțiune se dă un citat foarte similar din Marx, având semnificația că lupta de clasă se dezvoltă în conformitate cu legea dialectică conform căreia schimbările cantitative duc la schimbări calitative. Astfel, spre deosebire de evoluționiști, care cred numai în schimbări lente, Marx consideră că:

1. Perioadele de stagnare politică și cele de dezvoltare „pașnică” trebuie folosite pentru dezvoltarea conștiinței, a forței și a capacității de luptă a clasei de avangardă.
2. În acele zile mărețe, ce concentrează întregi decenii, toată pregătirea anterioară trebuie pusă în practică pentru atingerea scopului final al clasei date.

Lupta proletariatului din prima etapă începe printr-o formă economică, sindicală. Muncitorii se unesc pentru menținerea salariului, formând coaliții. Acestea, în lupta împotriva capitalului mereu unit, se grupează și capătă caracter politic, cu un scop deja mult mai măreț decât cel inițial. Trebuie totuși menționat că prosperitatea industrială îngreunează această luptă, pentru că duce adesea la îmburghezirea proletariatului, cum se întâmpla pe timpul lui Marx în Anglia.

În ceea ce privește a doua etapă a luptei, deja politice, a clasei de avangardă, Marx subliniază importanța determinării și curajului acesteia, dând ca exemplu negativ eșecul revoluției burghezo-democratice germane din 1848: „burghezia a preferat pacea în sclavie chiar și unei simple perspective de luptă pentru libertate”. În urma acestor evenimente, Marx a pus mult mai mult accent pe importanța pregătirii teoretice, chiar și în condiții de ilegalitate, în perioadele prerevoluționare, precum și pe nevoia ca țărănimea să sprijine proletariatul în luptă.